În spatele cortinei de fier instalate de comunismul rusesc, cel care nu a avut norocul să aibă vreun uncheș(unchi), bunel(bunic) învățat(școlit) ”la români” până în 1940 ori din 1941 până în 1944, era convins că limba sa se cheamă(se numește) ”limbă moldovenească”. Pur și simplu, unii nu aveau acces la alte informații.

Apoi a dispărut cortina de fier, iar cetățenii noii Republici au privit(au văzut) la televizor că într-o țară ”străină” și vecină locuiau niște oameni cu care se puteau înțelege fără traducător. Dânșii(ei) se chemau(se numeau) români și vorbeau limba română.

Bine, amu(acum) trebuie să fac o precizare importantă. Existau și cuvinte pe care dânșii nu le-ar fi înțeles.

Dar asta are o explicație a naibii de simplă.

În timpul Uniunii Sovietice, rușii au introdus în limba locuitorilor de peste Prut noutăți lingvistice pe care sărmanii oameni, decuplați de la limba lor, le-au luat ca atare. Să vă dau niscaiva exemple.

Când au adus un frigider în magazin, comuniștii ruși l-au vândut rusește, pe ruble, sub numele de холодильник/holodilnik. Când au venit cu un aspirator, i-au spus cetățeanului că îi vinde un пылесос/pâlesos. Receptorului de la telefon i-au spus трубка/trubca. Și așa mai departe.

Uite-așa au intrat aceste cuvinte în limba uzuală.

În familia mea era o poantă care îmi place deosebit de mult.

Bunica Ana, pe care nu am cunoscut-o decât din poveștile celor 13 copii pe care i-a născut, adică tatăl, unchii și mătușile mele, nu a putut să-i spună frigiderului pe rusește, holodilnik. A românizat până și cuvântul rusesc, i-a zis hudughilnik.

Să revenim la momentul în care a dispărut cortina comunismului rusesc de pe Prut. Vorbesc aici ca un om care a trăit pe propria piele schimbarea.

Țin bine minte că după ce am privit(urmărit) televiziunile românești, ne-am prins că unele cuvinte se numesc… oleacă diferit față de ce știam eu. De altfel, pe vremurile acelea erau populare și anumite emisiuni în Republica Moldova în care ni se spunea cum se zice corect la holodilinik, pâlesos ori trubcă.

În numai câțiva ani oamenii și-au eliminat natural și fără prea multe bătăi de cap astfel de rusisme din vocabular. Dar vă rog să nu-i condamnați pe oamenii obijduiți(nedreptățiți) de acele vremuri. Același fenomen îl vedem acum și în România, când multe cuvinte ne intră în vocabular din engleză. Când sunt printre corporatiștii cu job în Pipera am un feeling ca în copilărie: jumătate din speachul lor conține cuvinte împrumutate din english.

Revenind la limba română de peste Prut. Vă spun ceva ce se observă și din avion.

Dacă elimini rusismele din vocabularul vecinului meu din satul Cuizăuca, raionul Rezina, Nordul Republicii Moldova, îl urci într-o mașină, îl duci în satul Moțca din județul Iași și îl pui să-i vorbească unui localnic… nu exista nicio diferență între cei doi.

La Vaslui, la Iași sau Botoșani, concetățenii mei se simt în largul lor. Se vorbește și acolo cu un dulși accent moldovenesc obișnuit urechilor lor.

Interesant este că românii din alte părți ale țării nu sunt la fel de obișnuiți cu acșentul dulși, moldovinesc al limbii române. Nu mă mai mir când aud români din Ardeal, din Regat sau din București care spun amuzați că au fost prin Moldova, au vorbit cu localnici, dar nu au înțeles o iotă din ce vorbesc moldovenii din județele Moldovei.

Eu nu am nișo problemî sî înțăleg fiecari cuvințel spus cu ș moali ori cari sî terminî invariabil cu litera î sau cu i.

Amu să vă întreb un lucru. Dacă limba este similară, dacă se vorbește cu același accent, de ce într-o parte a Prutului ar trebui să i se spună ”moldovenească”, iar în altă parte a Prutului română? Nu e absurd?

La fel de absurd și straniu este să-i vezi pe unii vorbitori de alte limbi care îți spun și te conving la Chișinău, uneori destul de agresiv, cum ar trebui să se numească limba ta. Eu știu fără niciun echivoc, fără nicio rezervă: limba celor care locuiesc peste Prut se numește româna, chiar dacă unii dintre ei consideră că vorbesc ”moldovenească”.

Nu am nicio problemă cu oamenii care consideră că vorbesc ”limba moldovenească”. Ei există și le respect opțiunea. Așa cum unii zic că vorbesc mai ardelenește ori oltenește. Doar că asta nu schimbă cu nimic ceea ce știm: că nu există ”limbă moldovenească”.

Repet, poate se aude și la București: ”limba moldovenească” nu există.

Nu o spun eu. O spune chiar și Academia de Științe de la Chișinău. A spus-o până și în anii regimului Voronin, atunci când a fost editată o carte mai mult de amuzament numită dicționar Moldo-Român.

Fostul meu profesor de matematică, domnul Boguș, avea o poveste interesantă. El povestea că într-un stat din SUA politicienii au decis să se bage în matematică, așa cum se bagă și în denumirea științifică a limbii din Republica Moldova. Au modificat valoarea π/Pi. Să nu mai fie 3,14, au zis ei. Să fie 3. O prostie, nu?

De ce în cazul limbii politicienii au voie să intervină peste specialiști?

Așa cum oamenii de știință serioși spun că nu există limba americănească, austriacă, siciliană, de ce ar exista “moldovenească”?

Una e felul în care se autoidentifică un om. Căci se poate considera klingonian, suveran, om viu, poate declara că vorbește klingoniana, suverana, păsăreasca, moldoveneasca. Are tot dreptul să o facă. Cine suntem noi să-i spunem cum și ce să simtă?

Altceva este când un politician decide într-o zi că toți oamenii sunt suverani vorbitori de klingoniană.

Faptul că oamenii au dreptul să se numească așa cum poftesc – nu schimbă cu nimic faptul că limba română este limba română. Și punctum!

Eu, născut, crescut, educat în Republica Moldova până la 21 de ani – am vorbit, vorbesc și voi vorbi limba română.

De aceea, limba română este limba română, ci nu ”moldovenească” și la Chișinău, dar și în Burkina Faso. Asta este o axiomă, să stabilim o dată și pentru totdeauna și să mergem mai departe.

PS: ce citiți voi în aceste panouri este în limba… celor care nu au avut respect pentru limba română. Nu are nicio legătură cu existența limbii “moldovenești”. Sunt exemple pe care le-am cules din Republica Moldova, acolo unde limba română încă luptă pe