Mă numesc Florentina Nicolae, am 24 de ani iar până acum doi ani îmi era teamă să-mi recunosc etnia. Mult timp am încercat să ascund acest lucru, această parte din mine față de lume, pentru a nu fi privită diferit. Povestea mea începe din liceu, chiar în anii mei de adolescență, unde am urmat profilul pedagogic pe care mi l-am dorit așa de mult. În acei ani am beneficiat de locurile alocate romilor, dar niciodată nu am recunoscut acest lucru. Îmi era teamă că, pur și simplu, voi fi privită cu alți ochi sau chiar tratată diferit de către colegii mei. Această teamă îmi era alimentată și de glumele proaste pe care ei le făceau la adresa romilor. Eu nu eram în „radarul” lor deoarece trăsăturile mele nu sugerau în ochii lor că aparțin acestei minorități. Astfel, am trecut peste anii de liceu ferindu-mă de ce îmi era mai frică.
💬 „Șansa mea a constat în acele locuri rezervate romilor, fără de care nu aș fi reușit să îmi continui educația din cauza costurilor mari ce sunt, în mod normal, asociate. Acea perioadă a facultății a venit cu multe provocări deoarece trebuia să îmi împart timpul cât mai eficient între locul meu de muncă și cursurile de la facultate. Dar cred ferm că totul a meritat. Am vorbit foarte mult despre teme legate de incluziune și interculturalitate, care nu doar că m-au ajutat în profesia mea, m-au și pus pe gânduri asupra propriei identități. Așa am ajuns să mă implic în cauze ce țin de comunitatea romă din țara noastră.”
🖇 Povestea Florentinei, parte din raportul „Măsuri afirmative pentru romi în universități.
Experiențe, schimbări și lecții învățate”, poate fi citită integral aici:
